Adrian Furnicã

Am plâns

Am închis ochii și am strigat
Numele tãu
Încercând sã-mi imaginez cum ar fi
Sã mã iubești
Mãcar un pic
Acum în ceasul al doisprezecelea

Am strâns pumnii încercând sã te prind
În cãușul palmelor
Atât de tare încât
Sã te simt ca fãcând parte
Din mine
Ca sã fiu sigur cã nu mai pleci

Am plâns un pic și am udat
Cu lacrimi locul unde ar fi trebuit
Sã fii,
Acolo, un pic mai jos de pleoapa
Umedã
Adapostitã de genele mele tremurânde

Am râs încet de glumele pe care
Ar fi trebuit sã mi le spui
Și m-am simțit mângâiat, subtil, dupã
Ureche
De șoaptele pe care am sperat
Cã am sã le aud de la tine

Apoi am bãut un strop de soare,
Am tras poarta dupã mine
Și am plecat acasã
Cã doar nu era sã înnoptez
În parcul de distracții.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Oarecum perfect
  2. Altfel, de ce?
  3. Poezie pentru Ioana din clasa a 2-a
  4. Senzații
  5. Vitrina sufletului tãu
  6. Indigestie
  7. Biografie
  8. Unde se termina iubirea
  9. Ochii tãi
  10. Epilog
  11. Poezie amarã
  12. Rãscruce
  13. Adio, realitate
  14. Noi
  15. Întuneric
  16. Hibernare
  17. Șoapte
  18. Alb
  19. Vâltoare
  20. Nebãnuita neputințã

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii