O limba fara cuvintul...tristete
Citesc in ziarul Gandul campania dusa pentru limba romana si trebuie sa recunosc ca un ochi imi ride iar celalalt imi plinge. Daca am fi fost ca la fizica, rezultanta ar fi trebuit sa fie nula. Dar nu este pentru ca in final nu pot ramine inert, gol, nemiscat, pierdut in limba mea in care m-am refugiat, aparat de cuvintele frumoase care ma leaga de fapt de poporul asta. De ce oare ?
Povestea e lunga, are cam 49 de ani, 50 in inauarie.
La inceput era cuvintul si cuvintul era la Dumnezeu si Dumnezeu era cuvintul si primul cuvint care m-a legat pe vecie de limba mea a fost mama. O rostire curata ca infinitul, dulce ca albastrul cerului sub care mama mi-a dat sa sug laptele datator de viata, doua silabe cu ajutorul carora Dumnezeu m-a facut sa fiu roman. Nu mi-am ales unde sa ma nasc dar da ...