Din când în când mã invit la
O cafea, așa, ca sã mai stau de vorbã
Cu mine însumi.

Mai flecãrim, mai tãiem
Firul în patru
Îi facem nod și-l tãiem din nou
Apoi împarțim infinitul în douã:
Tu
Și restul lumii.

Evident, cu mine însumi
Nu pot vorbi în contradictoriu
Despre lume și viațã, pentru cã
Aș muri de plictisealã, nu ?
Cã, doarã
Ce-ar mai fi de zis ?

Lumea este așa de micã, însã, în comparație
Cu tine, universul meu nespus
Netrãit și necunoscut
Izvorul tuturor speranțelor
Și cãlãul majoritații viselor.

Și de fiecare datã când vorbesc
Cu mine însumi, despre tine
Mã cert îngrozitor
Îmi arunc în fațã cele mai urâte vorbe
Și-mi vine sã-mi trag palme.
Noroc cã cel mai deștept cedeazã
Și suduind îngrozitor
Îmi întorc spatele și-mi promit sã
Nu mai deschid subiectul
Niciodatã.

Și uite așa în fiecare zi.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu

Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

Cod securitate

Alte articole:

1. Vitrina sufletului tãu
2. Conținut
3. Poezie amarã
4. Unde se termina iubirea
5. Ruga
6. Rãscruce
7. Noapte liniștitã
8. Mecanism matematic și misogin
9. Labirintul
10. Dorința
11. O picãturã din sufletul tãu
12. Iubita mea
13. Nerostire
14. Unde ar fi trebuit sã fii
15. Minunea de a fi existat
16. Nebãnuita neputințã
17. Eu-tu
18. Metamorfoza
19. Acolo unde se termina iubirea
20. Trupurile viselor