Din când în când mã invit la
O cafea, așa, ca sã mai stau de vorbã
Cu mine însumi.

Mai flecãrim, mai tãiem
Firul în patru
Îi facem nod și-l tãiem din nou
Apoi împarțim infinitul în douã:
Tu
Și restul lumii.

Evident, cu mine însumi
Nu pot vorbi în contradictoriu
Despre lume și viațã, pentru cã
Aș muri de plictisealã, nu ?
Cã, doarã
Ce-ar mai fi de zis ?

Lumea este așa de micã, însã, în comparație
Cu tine, universul meu nespus
Netrãit și necunoscut
Izvorul tuturor speranțelor
Și cãlãul majoritații viselor.

Și de fiecare datã când vorbesc
Cu mine însumi, despre tine
Mã cert îngrozitor
Îmi arunc în fațã cele mai urâte vorbe
Și-mi vine sã-mi trag palme.
Noroc cã cel mai deștept cedeazã
Și suduind îngrozitor
Îmi întorc spatele și-mi promit sã
Nu mai deschid subiectul
Niciodatã.

Și uite așa în fiecare zi.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu

Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

Cod securitate

Alte articole:

1. O singurã ființã
2. Inventar
3. Suspinul
4. Tristeți sublim uitate
5. Minunea de a fi existat
6. Ruga
7. Cafea
8. Oarecum perfect
9. Marginea existenței
10. Peste tine
11. Somnul de dinainte
12. Regãsirea
13. Acest sentiment
14. În aceeași direcție
15. Un fel de fericire
16. Poezie amarã
17. Disperare
18. Trupurile viselor
19. Indigestie
20. Prezent prea simplu