Adrian Furnicã

Tristețe

De ce-mi refuzi cu gându-n nori
Minciuna dulce a trasului de sfori ?

De ce e negru tot ce mã înconjoarã ?
Și gândurile și fețele oamenilor
Și frunzele copacilor
Și zâmbetul tãu
Și aerul ce-l trag în pieptul
Negru ?
Privirile ce mã lovesc în priviri
Sunt pline de funingine
Picioarele se târãsc într-o clisã
Murdarã
E așa o stare întunecatã
Pe care o simt cã mã apasã
Pe ceafã
Și nu mai știu dacã ce-mi urlã
În urechi e vuietul negru al
Crivãțului memoriei
Sau tacere deplinã a nenãscutelor
Idei
Sunt singur, învãluit în mantia
De cenușã a zâmbetului
Mort la datorie
Și nu-mi doresc decât o clipã de
Liniște ca sã pot sã-mi trãiesc
Mai profund
Tristețea.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Buza ta de sus
  2. Metamorfoza
  3. Fãrã pereche
  4. Adio, realitate
  5. Vise
  6. Hibernare
  7. Încã o lacrimã...
  8. Senzații
  9. Cuvinte nerostite
  10. Incertitudine
  11. Somnul de dinainte
  12. N-aș fi crezut
  13. Acolo unde se termina iubirea
  14. Alb
  15. Geometria iubirii
  16. Simțuri
  17. Cafea
  18. Vorbe
  19. Neant
  20. Atât de departe

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii