De ce-mi refuzi cu gându-n nori
Minciuna dulce a trasului de sfori ?

De ce e negru tot ce mã înconjoarã ?
Și gândurile și fețele oamenilor
Și frunzele copacilor
Și zâmbetul tãu
Și aerul ce-l trag în pieptul
Negru ?
Privirile ce mã lovesc în priviri
Sunt pline de funingine
Picioarele se târãsc într-o clisã
Murdarã
E așa o stare întunecatã
Pe care o simt cã mã apasã
Pe ceafã
Și nu mai știu dacã ce-mi urlã
În urechi e vuietul negru al
Crivãțului memoriei
Sau tacere deplinã a nenãscutelor
Idei
Sunt singur, învãluit în mantia
De cenușã a zâmbetului
Mort la datorie
Și nu-mi doresc decât o clipã de
Liniște ca sã pot sã-mi trãiesc
Mai profund
Tristețea.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu

Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

Cod securitate

Alte articole:

1. Poate cine știe…
2. În spatele urechii
3. Noapte liniștitã
4. Incertitudine
5. Între douã bãtãi
6. Risipirea
7. Nud îmbãtãtor
8. Zâmbet rece
9. Tristeți sublim uitate
10. Cadavrele cuvintelor
11. Te simt în mine
12. Esti prea vie
13. Încã o lacrimã...
14. Acest sentiment
15. Trupurile viselor
16. Poezie amarã
17. Adio, realitate
18. Împotriva mea
19. Mecanism matematic și misogin
20. Senzații