Adrian Furnicã

Trupurile viselor

M-am întrebat, într-o zi, ce sã fac
Cu trupurile viselor moarte
De foame din lipsã de hranã
Pentru cã, dintr-o datã,
N-am mai știut ce sã le mai dau
Sã mãnânce
Mã gândesc cã doar prezența ta
Le-a adãpat, le-a îngrijit, le-a aranjat
Frumos
Și le-a salvat de la moarte de atâtea
Și atâtea ori.

Și nu era nevoie decât de un zâmbet

Dar de când ai plecat, nu m-am mai descurcat
Deloc
Și cu ochii în lacrimi, le-am privit
Cum se sting unul dupã altul
Gândindu-mã doar cum sã te aduc
Înapoi.
Sunt atât de sigur cã simplul tãu
Sãrut le-ar aduce la viațã
Încât mã strãduiesc sã le pun la pãstrare
Trupurile
În speranța cã n-au murit de tot
Ci sunt doar adormite
Puțin.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Epilog
  2. Incertitudine
  3. Zâmbet rece
  4. Umed și cald
  5. Nebun dupã tine
  6. Senzații
  7. Dorințe nemãrturisite
  8. Minunea de a fi existat
  9. Lucire clarã
  10. De ce-mi lipsești
  11. Prea rece
  12. Simțuri
  13. Cuvinte nerostite
  14. Mai în interior
  15. Atingeri ireale
  16. Cadavrele cuvintelor
  17. Semnul tãu
  18. Somnul de dinainte
  19. Cu fața cãtre mine
  20. Nerostire

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii