Adrian Furnicã

Trupurile viselor

M-am întrebat, într-o zi, ce sã fac
Cu trupurile viselor moarte
De foame din lipsã de hranã
Pentru cã, dintr-o datã,
N-am mai știut ce sã le mai dau
Sã mãnânce
Mã gândesc cã doar prezența ta
Le-a adãpat, le-a îngrijit, le-a aranjat
Frumos
Și le-a salvat de la moarte de atâtea
Și atâtea ori.

Și nu era nevoie decât de un zâmbet

Dar de când ai plecat, nu m-am mai descurcat
Deloc
Și cu ochii în lacrimi, le-am privit
Cum se sting unul dupã altul
Gândindu-mã doar cum sã te aduc
Înapoi.
Sunt atât de sigur cã simplul tãu
Sãrut le-ar aduce la viațã
Încât mã strãduiesc sã le pun la pãstrare
Trupurile
În speranța cã n-au murit de tot
Ci sunt doar adormite
Puțin.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Univers infinit de plăceri
  2. Decupaj
  3. Risipirea
  4. Definitiv
  5. Alb
  6. Când vei pleca
  7. Minunea de a fi existat
  8. Lupta
  9. Zâmbet rece
  10. Idei
  11. În spatele urechii
  12. Nãpãdit
  13. Mi-e dor
  14. Altfel, de ce?
  15. Unduiri
  16. Rãscruce
  17. Din cauza ta
  18. Încã o lacrimã...
  19. Poezie amarã
  20. Tu și restul lumii

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii