Adrian Furnicã

Trupurile viselor

M-am întrebat, într-o zi, ce sã fac
Cu trupurile viselor moarte
De foame din lipsã de hranã
Pentru cã, dintr-o datã,
N-am mai știut ce sã le mai dau
Sã mãnânce
Mã gândesc cã doar prezența ta
Le-a adãpat, le-a îngrijit, le-a aranjat
Frumos
Și le-a salvat de la moarte de atâtea
Și atâtea ori.

Și nu era nevoie decât de un zâmbet

Dar de când ai plecat, nu m-am mai descurcat
Deloc
Și cu ochii în lacrimi, le-am privit
Cum se sting unul dupã altul
Gândindu-mã doar cum sã te aduc
Înapoi.
Sunt atât de sigur cã simplul tãu
Sãrut le-ar aduce la viațã
Încât mã strãduiesc sã le pun la pãstrare
Trupurile
În speranța cã n-au murit de tot
Ci sunt doar adormite
Puțin.

Nici un comentariu pentru acest articol

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Ochii tãi
  2. Epilog
  3. Unde ar fi trebuit sã fii
  4. Eu-tu
  5. Mecanism matematic și misogin
  6. Chinuitoare pãrere
  7. Pedeapsa
  8. Univers infinit de plăceri
  9. Neant
  10. Acest sentiment
  11. În urma mea
  12. Marginea existenței
  13. În spatele urechii
  14. Mãnunchiuri
  15. Noapte liniștitã
  16. Mã doare
  17. Unduiri
  18. Mi-e dor
  19. Singur în mine
  20. Cafea

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii