The Wall...sa darimam odata Zidul asta !!!
There must be some mistake
I didnt mean to let them
Take away my soul.
Am I too old, is it too late?
The Wall a aparut in plin razboi rece, intr-un timp in care romanii ar fi dorit mai mult ca niciodata sa darime zidul. Mi-aduc aminte de o caricarura a lui Mihai Stanescu cu care a luat un premiu international in Japonia. Se facea ca era un zid , in varianta originala rosu communist. La baza ara un om care tinea pe umeri alt om care tinea pe umeri pe omul care privea peste zid. Numai ca acest ultim privitor era orb. Zidul era societatea falsa in care traiam, relatiile dintre noi, frica, foamea, frigul, erau caramizile bine lipite una de alta care formau un zid de netrecut, solid, impenetrabil. Iar singurul care putea privi cu adevarat peste coama de sus era Orbul, conducatorul iubit, fiul neamului. Impreuna cu odioasa lui sotie. Ce-i drept, noi, cei dinauntrul zidului mai reuseam cu greu sa facem cite o gaurica prin care sa vedem afara. In 1989 am darimat zidul pe care l-am imbracat in singe. La inceput al nostru, apoi, pe 25 decembrie, al lui, al orbului. El, care nu a stiut sa priveasca si in interiorul finite noastre, a murit impuscat cu spatele la un zid. Cel al cazarmei din Tirgoviste, care s-a umplut de data asta de singele lui, ca un botez primordial al unei societati noi pe care cu totii ne-am dorit-o fara ingradire. Ce a urmat ? Si cu ajutorul nostru, al celor care am trait in spatele cortinei atita timp, le-am dat posibilitatea celor care au condus tara asta in ultimii 23 de ani sa ne ingradeasca din nou in spatele unor ziduri, de data asta mai urite si culmea, mult mai subrede. Si noi am stat si ne-am uitat cum sintem din nou inghesuiti si striviti de ei, in propria noastra neputiinta de a reactiona, cu spatele la niste garduri de sirma ghimpata si inconjurati de metereze pline de ura si de miselie pazite de aceiasi indivizi care l-au impuscat pe Ceusescu ca sa poate ei fura tara. De sa fie a unuia cind poate fi a mai multora ? Ce s-a schimbat de atunci ? Traim intr-o incinta , cu portile larg deschise de data asta, dar fara putiinta de la te trece, visam si acum la acelasi salam cu soia pe care insa il vedem dar ne este greu sa-l cumparam, privim la televizor ca sa vedem niste programe mai pline de rahat decit alea din cele doua ore de emisie de dinaitne de 89 si cel mai important, tinem pe umerii nostrii acelasi orb care insa acum se uita inspre noi. In interiorul zidului in care ne tine inchisi. Iar orbul nu e doar unul singur. Este multimea celor ce au condus tara din orice functie de conducere de dupa Ceausescu.
The Wall vine in sfirsit la Bucuresti ca sa ne arate in format multimedia ca se poate dar ca noi nu vrem. Ne complacem sa fierbem in cazanul in care traim de atitia ani si in care se toarna de sus, pentru aroma, suc de ingropaciune de regi tigani, dorinte de a ajunge ca Bianca, Botezatu sau Raduleasca, Serviti va rog, Nora pentru fiul meu, Irinel si Monica, politicieni agramati si hoti, injuraturi si mitocanii pe post de argument si multe altele. Iar copii nostrii invata din toata partituta albumului doar < We don’t need no education > doar pentru ca atit inteleg din tot ce aud. Apoi se intorc la manelele de toate zilele ca doar cel mai important lucru e < Sa moara dusmanii mei >: cultura, educatia, bunul simt, integritatea.
Sa mergem totusi sa vedem The Wall pentru ca l-am asteptat 34 de ani. E mult, e putin nu conteaza. Important e daca 50000 de oameni vor reusi sa transmita generatiilor viitoare mesajul acestui disc monument: Nu lasati zidul sa va inconjoare !! Acum nu mai trebuie sa trecem Dunarea inot ca sa dam de stire guvernantilor ca ii urim, acum e de ajuns sa nu mai dam spaga, sa le spunem in fata ca sint niste criminali si ca asteptam cu sufletul la gura sa dispara din viata noastra.
Sa mergem la concert ca sa strigam :
TEAR DOWN THE WALL !!!!!!!
Multumesc Roger Watters pentru indemn…..
I didnt mean to let them
Take away my soul.
Am I too old, is it too late?
The Wall a aparut in plin razboi rece, intr-un timp in care romanii ar fi dorit mai mult ca niciodata sa darime zidul. Mi-aduc aminte de o caricarura a lui Mihai Stanescu cu care a luat un premiu international in Japonia. Se facea ca era un zid , in varianta originala rosu communist. La baza ara un om care tinea pe umeri alt om care tinea pe umeri pe omul care privea peste zid. Numai ca acest ultim privitor era orb. Zidul era societatea falsa in care traiam, relatiile dintre noi, frica, foamea, frigul, erau caramizile bine lipite una de alta care formau un zid de netrecut, solid, impenetrabil. Iar singurul care putea privi cu adevarat peste coama de sus era Orbul, conducatorul iubit, fiul neamului. Impreuna cu odioasa lui sotie. Ce-i drept, noi, cei dinauntrul zidului mai reuseam cu greu sa facem cite o gaurica prin care sa vedem afara. In 1989 am darimat zidul pe care l-am imbracat in singe. La inceput al nostru, apoi, pe 25 decembrie, al lui, al orbului. El, care nu a stiut sa priveasca si in interiorul finite noastre, a murit impuscat cu spatele la un zid. Cel al cazarmei din Tirgoviste, care s-a umplut de data asta de singele lui, ca un botez primordial al unei societati noi pe care cu totii ne-am dorit-o fara ingradire. Ce a urmat ? Si cu ajutorul nostru, al celor care am trait in spatele cortinei atita timp, le-am dat posibilitatea celor care au condus tara asta in ultimii 23 de ani sa ne ingradeasca din nou in spatele unor ziduri, de data asta mai urite si culmea, mult mai subrede. Si noi am stat si ne-am uitat cum sintem din nou inghesuiti si striviti de ei, in propria noastra neputiinta de a reactiona, cu spatele la niste garduri de sirma ghimpata si inconjurati de metereze pline de ura si de miselie pazite de aceiasi indivizi care l-au impuscat pe Ceusescu ca sa poate ei fura tara. De sa fie a unuia cind poate fi a mai multora ? Ce s-a schimbat de atunci ? Traim intr-o incinta , cu portile larg deschise de data asta, dar fara putiinta de la te trece, visam si acum la acelasi salam cu soia pe care insa il vedem dar ne este greu sa-l cumparam, privim la televizor ca sa vedem niste programe mai pline de rahat decit alea din cele doua ore de emisie de dinaitne de 89 si cel mai important, tinem pe umerii nostrii acelasi orb care insa acum se uita inspre noi. In interiorul zidului in care ne tine inchisi. Iar orbul nu e doar unul singur. Este multimea celor ce au condus tara din orice functie de conducere de dupa Ceausescu.
The Wall vine in sfirsit la Bucuresti ca sa ne arate in format multimedia ca se poate dar ca noi nu vrem. Ne complacem sa fierbem in cazanul in care traim de atitia ani si in care se toarna de sus, pentru aroma, suc de ingropaciune de regi tigani, dorinte de a ajunge ca Bianca, Botezatu sau Raduleasca, Serviti va rog, Nora pentru fiul meu, Irinel si Monica, politicieni agramati si hoti, injuraturi si mitocanii pe post de argument si multe altele. Iar copii nostrii invata din toata partituta albumului doar < We don’t need no education > doar pentru ca atit inteleg din tot ce aud. Apoi se intorc la manelele de toate zilele ca doar cel mai important lucru e < Sa moara dusmanii mei >: cultura, educatia, bunul simt, integritatea.
Sa mergem totusi sa vedem The Wall pentru ca l-am asteptat 34 de ani. E mult, e putin nu conteaza. Important e daca 50000 de oameni vor reusi sa transmita generatiilor viitoare mesajul acestui disc monument: Nu lasati zidul sa va inconjoare !! Acum nu mai trebuie sa trecem Dunarea inot ca sa dam de stire guvernantilor ca ii urim, acum e de ajuns sa nu mai dam spaga, sa le spunem in fata ca sint niste criminali si ca asteptam cu sufletul la gura sa dispara din viata noastra.
Sa mergem la concert ca sa strigam :
TEAR DOWN THE WALL !!!!!!!
Multumesc Roger Watters pentru indemn…..
