Nu mai exista prietenie ?
Nu mai exista prietenie…
Ne nastem singuri si murim singuri. Asta se stie dar simteam nevoia de un punct de start, de niste paranteze intre care sa inghesui o existenta. Sau mai multe. A mea si a multor altora, de fapt a tuturor. Ne nastem singuri dar traim asociati…La inceput cu mama, apoi cu familia, cunoastem de la inceput oamenii din jur, relationam, schimbam idei si ne inhaitam. Sintem niste fiinte care traim in haite fara a fi intotdeauna parte din ele. La servici , la bloc, pe scara, in tramvai, asocierile noastre sint de cele mai multe ori de conjuncture fiind tributari alaturarilor de moment. Odata cu trecerea anilor si pierderea inocentei ne insusim rautatile si tenebrele mentale ale societatii in care traim, invatam ce inseamna invidia, rautatea, minciuna, interesul de moment, minciuna…Si daca in primii ani de viata am socializat cu ceilalti fara motiv, avind la baza doar afinitati puerile, simpatii bazate pe intelegere, pe ginduri luminoase, idealiste, pe aspiratii commune, pe ris si ginduri positive, numite toate generic prietenie, odata cu trecerea anilor acestea se deterioreaza, se schimonosesc, se innegresc si capata forma groteasca a interesului, subjugate toate verbului “a avea”…
Dispare total “eu stiu”, “eu pot”, “eu cunosc”…ramine doar “eu am”…cu variantele “ de ce ala are mai mult ca mine ?”, “ de ce eu am mai putin ?”…moment in care orice alta idée din suflet dispare. Cuvintul ajutor cere o reciproca, gindul de a face bine se naste automat cu o cerere de rasplata capatind un aer de comert.
Idealismul spune ca prietenii sint facuti ca sa ingaduie, sa inteleaga pentru ca prietenii sint cei cu care ne permitem sa fim adevarati, sa fim noi insine, sa nu mai tinem cont de spoiala sociala. Idealismul spune ca prietenia e obligatoriu sa fie reciproca, iubirea nu. Realitatea insa ne condamna la disociere. Societatea in care traim ne oblige sa ne despartim de de cuvintul acesta, de insemnatatea lui teoretica, de ceea ce am crezut noi ca inseamna, ca se ascunde in spatele acestui concept. Prietenia nu e puternica, nu e imbatabila, nu e indestructibila. Ea moare, se destrama, dispare, e inlocuita la comanda unor trairi si satisfactii mult mai mici dar mult mai palpabile. Si cu aplicabilitate de moment. “Eu am” sau “eu detin” sint mai puternice decit “ eu ajut” si infinit mai satisfacatoare decit “ eu ma sacrific”…
Si pentru ca nu mai vrem sa fim noi insine ci vrem sa fim niste fantome a ceea ce dorim sa se creada despre noi ca sintem, aruncam la o parte sufletul, sentimentele, intimplarile commune, amintirile ca sa facem loc impresiilor. Si astfel de concepte precum “neconditioant”,” nesolicitat”, “neasteptat” care se infrateau cu cel de prietenie , mor si ele asasinate de “ ce-mi dai in schimb”, “contrapartida”….
Rezultanta e scrum, e ceata, e mihnire. Pe tron s-a instalat INTERESUL, un zeu mincinos gata sa te tradeze in orice moment. Si daca faci greseala de a mai crede in neconditionalitatea unui gest cit de mic, cel de linga tine, mascat in prieten se arunca asupra ta, te suge, iti ia tot ce poate, se foloseste de tine si fuge mincind pamitul, lasindu-te fara vlaga si ce e cel mai important, te lasa trist. Ramii asezat pe marginea gindurilor, deposedat de sentimente, de trairi, cu amitirile ciuntite pe care le acuzi ca au devenit mincinoase fara voia lor…
Ce ramine de facut ? Cum sa faci sa iti alegi totusi prietenii ? Citi dintre ei sint adevarati ? Pentru ca, desi tot ce am spus mai sus e real, undeva in lumea asta mare mai exista si idealisti, visatori, gata sa se dedice unui prieten fara sa vrea ceva in schimb…Unde sinteti oare PRIETENII MEI ? Unde sa va gasesc atunci cind bijbii in intuneric neavind nimic de oferit material ci numai un suflet ? Citi ati mai ramas ?
Ne nastem singuri si murim singuri. Asta se stie dar simteam nevoia de un punct de start, de niste paranteze intre care sa inghesui o existenta. Sau mai multe. A mea si a multor altora, de fapt a tuturor. Ne nastem singuri dar traim asociati…La inceput cu mama, apoi cu familia, cunoastem de la inceput oamenii din jur, relationam, schimbam idei si ne inhaitam. Sintem niste fiinte care traim in haite fara a fi intotdeauna parte din ele. La servici , la bloc, pe scara, in tramvai, asocierile noastre sint de cele mai multe ori de conjuncture fiind tributari alaturarilor de moment. Odata cu trecerea anilor si pierderea inocentei ne insusim rautatile si tenebrele mentale ale societatii in care traim, invatam ce inseamna invidia, rautatea, minciuna, interesul de moment, minciuna…Si daca in primii ani de viata am socializat cu ceilalti fara motiv, avind la baza doar afinitati puerile, simpatii bazate pe intelegere, pe ginduri luminoase, idealiste, pe aspiratii commune, pe ris si ginduri positive, numite toate generic prietenie, odata cu trecerea anilor acestea se deterioreaza, se schimonosesc, se innegresc si capata forma groteasca a interesului, subjugate toate verbului “a avea”…
Dispare total “eu stiu”, “eu pot”, “eu cunosc”…ramine doar “eu am”…cu variantele “ de ce ala are mai mult ca mine ?”, “ de ce eu am mai putin ?”…moment in care orice alta idée din suflet dispare. Cuvintul ajutor cere o reciproca, gindul de a face bine se naste automat cu o cerere de rasplata capatind un aer de comert.
Idealismul spune ca prietenii sint facuti ca sa ingaduie, sa inteleaga pentru ca prietenii sint cei cu care ne permitem sa fim adevarati, sa fim noi insine, sa nu mai tinem cont de spoiala sociala. Idealismul spune ca prietenia e obligatoriu sa fie reciproca, iubirea nu. Realitatea insa ne condamna la disociere. Societatea in care traim ne oblige sa ne despartim de de cuvintul acesta, de insemnatatea lui teoretica, de ceea ce am crezut noi ca inseamna, ca se ascunde in spatele acestui concept. Prietenia nu e puternica, nu e imbatabila, nu e indestructibila. Ea moare, se destrama, dispare, e inlocuita la comanda unor trairi si satisfactii mult mai mici dar mult mai palpabile. Si cu aplicabilitate de moment. “Eu am” sau “eu detin” sint mai puternice decit “ eu ajut” si infinit mai satisfacatoare decit “ eu ma sacrific”…
Si pentru ca nu mai vrem sa fim noi insine ci vrem sa fim niste fantome a ceea ce dorim sa se creada despre noi ca sintem, aruncam la o parte sufletul, sentimentele, intimplarile commune, amintirile ca sa facem loc impresiilor. Si astfel de concepte precum “neconditioant”,” nesolicitat”, “neasteptat” care se infrateau cu cel de prietenie , mor si ele asasinate de “ ce-mi dai in schimb”, “contrapartida”….
Rezultanta e scrum, e ceata, e mihnire. Pe tron s-a instalat INTERESUL, un zeu mincinos gata sa te tradeze in orice moment. Si daca faci greseala de a mai crede in neconditionalitatea unui gest cit de mic, cel de linga tine, mascat in prieten se arunca asupra ta, te suge, iti ia tot ce poate, se foloseste de tine si fuge mincind pamitul, lasindu-te fara vlaga si ce e cel mai important, te lasa trist. Ramii asezat pe marginea gindurilor, deposedat de sentimente, de trairi, cu amitirile ciuntite pe care le acuzi ca au devenit mincinoase fara voia lor…
Ce ramine de facut ? Cum sa faci sa iti alegi totusi prietenii ? Citi dintre ei sint adevarati ? Pentru ca, desi tot ce am spus mai sus e real, undeva in lumea asta mare mai exista si idealisti, visatori, gata sa se dedice unui prieten fara sa vrea ceva in schimb…Unde sinteti oare PRIETENII MEI ? Unde sa va gasesc atunci cind bijbii in intuneric neavind nimic de oferit material ci numai un suflet ? Citi ati mai ramas ?
Comentarii (3):
Profund...dar totusi nu este prea pesimist. Si totusi suntem putin mai... presus decat ceea ce numim noi animale. Chiar nu exista nici-o speranta ?
