Adrian Furnicã

Pescarusul lui Claudiu Goga sau Cehov contemporanul la Teatrul de Comedie

Sala era in lacrimi. Linga mine, o fata tinara si frumoasa plinge mocnit, ca un foc inabusit dar care la cea mai mica gura de oxigen ar fi izbucnit cit se poate de viu si necrutator. Un plins de durere, adinc, venit dintr-un cotlon de suflet numai bun de ascuns o iubire neimpartasita. Unii barbati isi ascundeau ochii rosii sub o ploaie de clipiri, dese acompaniindu-si lacrimile aproape nascute batindu-si palmele una de alta cu naduf. Si totusi nu era decit interiorul unei sali de teatru din Bucurestiul zilelor trecute.
E aprilie 2013.
Cind a disparut cortina, pe scena a ramas un schelet. Sau mai bine zis iluzia unuia. Ce ciudat…Un gol negru, niste plastice transparente, in colt o barca. Procesul de descompunere a luat-o apoi invers, derulat catre un tot unitar, complex si matur dar cu greu banuit. Spectacolul se naste implacabil, prinde viata, contur, forma, substanta. E o comedie cehoviana al carui univers sta sub semnul iubirii, al mortii, al deznadejdii se insinueaza incet, desenat de stari complexe, de actori care sufera in pielea unor personaje cu care se confunda parca.
Spectatorului ii e foarte greu sa surprinda antiteza autor- regizor din cauza intensitatii mesajului. Autorul e un classic, apartine istoirei, literaturii universale, spiritului rus. Regizorul e tinar, actual, modern, minat de dorinta de rupe textul de locul lui din secolul 19. Il suie intr-o masina a timpului si ii da prin remodelare, ca un magician, o aura atemporala. Muta textul oriunde in lume si actorii in orice an de dupa cel in care textul a vazut lumina tiparului. Cehov devine astfel contemporan, viu, tremura alaturi de scena cu ochii mari la spectacol si cu emotia primei reprezentatii. Textul ramine undeva in subsol, e doar un motiv, o racheta purtatoare a unor senzatii noi, e un catalizator de imagini. Aproape ca ca nu se mai aude, a devenit palpabil, se traieste. Din spatele cuvintelor, maiestria regizorului scoate idei noi, nebanuite, surprinzatoare, spectacolul nu mai este un schelet ca la inceput, e deja un trup falnic, drept si trist. Ca o iubire neimpartasita care se zbate, se zvircoleste instalata in maretia ei in toate personajele care dau senzatia inca de la inceput ca ridica un templu ratarii ca ideal. Parca niciodata spusele lui Sartre nu sint mai bine subliniate ca aici < Orice viata, oricare ar fi ea, nu este decit poveste unui esec> Actorii se zbat, inoata printre replici, construiesc trupul unui spectacol unic, surprinzator, matur, modern dar care doare din ce in ce mai tare.
Arkadina ( Emilia Popescu) este voluptoasa si dominatoare, Treplev ( Alexandru Pavel ) este filiform si eteric, Trigorin ( Stefan Banica Jr ) maiestuos si detasat, Masha ( Mirela Oprisor ) e emo de sus pina jos, Medvedenko ( Dragos Huluba ) , Sorin ( Florin Dobrovici ), Sharamaev ( Gheorghe Danila ), Dorn ( Vladimir Gaitan ) sint niste masti care lipesc intrigile una de alta colorind abisul trisetii si al deznadejdii.
Dar und e Nina ( Anca Dumitra )?
Personajul ei este un Sisif care isi impinge iubirea fara speranta spre virful muntelui asezata sub un cer, brazdat de urma unui pescarus, pe care scrie :. A desenat meandre printre sentimente, l-a legat pe cel care a excelat in ratare de cel care e ratat definitv sentimentele, le-a impletit iubirile si a ales sa moara cu numai citeva minute mai devreme decit Treplev, cel care a dupa ce a ucis pescarusul, s-a dedublat ucigindu-se parca din exterior pe el insusi.
Cu figura si expresia unui personaj de drama antica, imbracata in negru, oprita numai o secunda doar pentru a fi sigura ca Treplev va sfirsi implacabil, Nina dispare sub un morman de zgura neagra la sfirsitul propriei transformari din Antigona in Medusa Gorgona.
Poate ca ar fi trebuit sa se prevada inainte de aplauzele de final macar citeva secunde de liniste pentru ca durerea si nelinistea sa se aseze un pic, sa se imprastie, sa ne lase sa iesim din transa in care Claudiu Goga ( regia ) ne-a atras incet dar ferm. Pentru ca este de aproape trei ore care cu siguranta va continua sa traiasca in sufletele noastre mult dupa caderea cortinei.
Spectacolul trebuie vazut. A devenit, inca de la prima reprezentatie, o certitudine. Am vazut greii teatrului actual primind o replica viguroasa si convingataoare de la tineri despre cu siguranta vom mai auzi. Numai de bine.

      Comentarii (1):

Drama Ninei este drama majoritatii tinerelor, iar a Irinei, este drama multor mame… Interpretarea tuturor a fost atat de convingatoare incat m-am simtit pe rand Nina, Irina, Masha… La final, nevoia de a lasa starile si impresiile sa se aseze primeaza parca aceleia de a aplauda pe masura. Cand iti revii, o faci la nivel de gand, plecandu-te in fata talentului actoricesc si regizoral, dorindu-ti sa revii, asemeni pescarusului la lac, pentru a-i asigura de stima si aprecierea ta si multumindu-le pentru onoarea ce ti-au facut-o acceptandu-te spectator si permitandu-ti sa iei parte la un adevarat regal actoricesc….

Lasa un comentariu
Nume (obligatoriu)
Email (obligatoriu - nu se publica)

cod securitate Cod securitate



Alte articole:

  1. Scrisoare către mama mea
  2. Protestăm şi fugim la bere
  3. Doamnelor si domnilor profesori, respect !
  4. Cum să devii chior in ţara orbilor
  5. Religia in scoala ? Doar cu bon fiscal !
  6. Sa sune mobilizarea, sa ne dea cite o pusca la fiecare !!!
  7. Cu capul in pamint
  8. Rãzbunarea lui Adrian Pãunescu
  9. Nu avem decit de pierdut
  10. Gemenii Toxici vor să guverneze!
  11. Concluzia dupa inca un drum la Craiova...
  12. Isteria salveaza Romania
  13. Severin, Lucescu şi Onoarea
  14. Apararea inexistentei...
  15. Pinochio de România
  16. Vuvuzele "Made in Romania"
  17. Guvernarea nu e concurs de frumuseţe
  18. Viitorul nu suna bine deloc
  19. Cerere catre Dumnezeu...Pe cind asta si in Romania ?
  20. Irinel mai tare ca Osama şi Oana mai tare ca Obama!

        Ultimele articole

        Ultimele comentarii